Calatoria in timp un mit s-au realitate? Documentar online hd

Tema călătoriilor în timp e veche aproape de când SF-ul – mai exact, de la “Maşina timpului” lui Herbert George Welles, ecranizată fidel şi reuşit de George Pal în “The Time Machine” (1960), liber şi incitant de Nicholas Meyer în “Time After Time” (1979) şi indeligent dar searbăd de Simon Wells, în al doilea “The Time Machine” (2002). Altminteri, s-au mai jucat mulţi cu ea, şi în literatura SF, şi în film, speculând asupra variilor ipoteze: ba că poţi schimba prezentul, ba că nu poţi schimba prezentul, ba că-l poţi schimba da-ţi iese un prezent/viitor paralel sau divergent, ba că aşa, ba că pe dincolo… Îmi amintesc o proză în care Robert Silverberg propunea o serie de evoluţii alternative, acoperind toate variantele imaginabile, cu intenţia declarată de a scrie “o povestire care să pună capăt pentru totdeauna textelor cu călătorii în timp”- şi nici n-a terminat-o bine, că i-a şi venit ideea unei noi povestiri cu călătorii în timp! Poate că era cea mai grăitoare dovadă că tema transtemporalităţii este literalmente inepuizabilă. Cu toate astea, Rian Johnson (scenarist şi regisor al actualului “Looper” – după ce în 2008 i-am văzut “The Brothers Bloom”, o trăsnaie destul de simpatică) nu aduce nimic nou la nivel ideatic. Teoria îmbrăţişată de el este aceea a “paradoxului bunicului” (pentru cine nu ştie: îţi omori bunicul, şi tu încetezi să mai exişti – cochetasem şi eu cu ea, pe la doisprezece ani, dar fără bunic în combinaţie), plasat pe nivelul plasticităţii maxime – adică: asupra trecutului se poate acţiona oricum, oricând, oriunde şi oricât, fiecare intervenţie determinând o modificare adecvată a prezentului, la nesfârşit. Ideea, în sine, nu-i de lepădat: oferă şansa unor evoluţii flexibile, implică şi întâlnirea cu propria persoană peste timp, include factorul de risc (“nu poţi coexista cu tine însuţi prea mult timp, apar tot felul de perturbări… călătoriile astea în timp îţi prăjesc creierul ca pe ouă…”) – practic, e o generoasă deschidere a imaginaţiei. Sub acest aspect, povestea lui Rian Johnson, deşi nu foarte originală, se achită onorabil de sarcini. Problema (prima din două, ambele la fel de serioase) se referă la context. Pe scurt: S-a inventat deplasarea în timp, dar era atât de periculoasă, încât a fost imediat scoasă în afara legii. Atunci, au luat-o în primire mafiile (viitorului), folosind-o exclusiv pentru crime perfecte: victimele sunt trimise în trecut, unde diverşi asasini profesionişti le omoară (musai cu nişte arme care fac gaură-n ei, da’ numai de-aproape, de departe n-au ţintă – fără alt motiv decât ăla ca la sfârşit eroul să nu-l poată împuşca pe egoul lui venit din viitor şi să fie nevoit să-si descarce arma-n burta proprie şi personală) şi pe urmă fac cadavrele să dispară. De ce? De-aia! …Sau, hai să detaliem: fiindcă, în 2072, “e aproape imposibil să scapi de un cadavru”. De ce e “aproape imposibil”? De-ailaltă – sau, vorba franţuzului, de chichi. Adică, nu există nici o explicaţie logică (decât că toţi oamenii ar fi microcipaţi şi etcetera; logic: o societate care-a inventat călătoria-n timp se-mpiedică de niste amărâte de microcipuri…) ŞI multe alte asemenea pretexte expediate la marele fix, numai ca să se poată întâmpla cum vrea scenaristul, eludând complet toate ramificaţile logice. Se desprinde de aici o altă lacună a filmului: lumea anului 2072 e schiţată nepermis de schematic. Nimic nu indică, nu sugerează măcar, specificul de ansamblu al acestei societăţi viitoare. Nici relativul “trecut” (timpul principal de desfăşurare a acţiunii), anul 2044, nu-i mai breaz. Arată aproape identic cu prezentul nostru, doar cu câteva elemente futuriste izolate (în primul rând, scuterul zburător – spectaculos, deloc original, perfect inutil, prin puzderia de maşini care, majoritatea, arată exact ca-n zilele noastre; ici-colo, mai apare câte un tren sau vapor cu carcasă uşor viitorologică). Intenţia nu-i tocmai rea: toţi cei trecuţi de prima tinereţe ne amintim ce imagini îndrăzneţe ne formam, prin anii ’60-70, despre “anul 2000″ cel legendar avant la lettre – şi… pauză: în mare, lumea arată cam la fel ca pe vremuri, cu excepţia blocurilor de beton şi sticlă înfipte printre case boiereşti, a jepanelor, a computerelor din domiciliul tot românului care se respectă, a telefoanelor mobile şi a altor gadgeturi diverse, a metroului lui Nea Nicu şi a distopiilor băSSexuală şi europeană. În rest, aceleaşi bulevarde, străduţe şi tarabe cu cartofi şi ceapă. Nu-i rău, aşadar, că Rian Johnson a prins corect ritmul de evoluţie al societăţii, mult mai lent decât anticipaserăm. Rău e că s-a menţinut la un nivel strict expozitiv – s-a rezumat doar să schiţeze un decor, fără să conceapă nimic despre sensurile mai de fond ale acestei lumi viitoare. Să nu fi citit el nimic din marii maeştri ai “lumilor imaginare” (futuriste, extraterestre sau pur şi simplu fanteziste), de la George Orwell şi Aldous Huxley, până la Isaac Asimov, Arthur C. Clarke, Philip K. Dick şi, mai cu seamă, Brian Aldiss? În situaţia asta, pe lângă îndoielnica aserţiune privind cvasi-imposibilitatea de a face victimele să dispară (enunţată strict într-o replică narativă din voice over la-nceput şi gata – de ce, păcatele mele? Ce-au ăia acolo, în lumea aia atât de asemănătoare cu a noastră, aşa de special în privinţa cadavrelor?), la fel de expediată e şi aserţiunea că mafioţii folosesc călătoria în timp doar, numai, strict, exclusiv şi eminamente ca să scape de morţi – când, la drept vorbind, le-ar fi deschis posibilităţi multiple şi nelimitate de a-şi aranja treburile. Scuza cu “prăjitul creierilor ca pe ouă” dacă te joci prea mult cu timpul, enunţată o dată şi vag, nu ţine – situaţia ipotetică e mult mai complexă, şi a fost dezvoltată, cu toate implicaţiile ei, în destule filme, inclusiv “Timecop” (1994, Peter Hyams).